Ca “pumnul” reprezinta, intotdeauna, argumentul omului violent si prost stiam de multa vreme. Scena la care s-a intamplat sa asist, cu o zi in urma, insa, m-a ingrozit.

…Zgomotul era surd si puternic. Ecoul plamanilor afectati de loviturile primite pe spate razbatea prin cutia toracica, amplificandu-se. Obrajii, rosii, sufereau sub ploaia de lovituri si capul se indoia sub palmele grele primite.

Iar lumea… Lumea n-avea nici o treaba! Nici nu stiu ce ar trebui sa ma deranjeze mai mult, faptul in sine sau nepasarea trecatorilor, a martorilor? Nu, n-aveau a se teme de nimic, puteau interveni in orice moment. Pentru ca nu era vorba despre o incaierare intre adulti.

…Picioarele ei erau groase, puternice, musculoase, de parca si-ar fi lucrat corpul intr-o sala de culturism. Nefiresc de puternice si musculoase pentru o femeie, in general, si pentru o batrana, in special. Era inalta si cu o latime a spatelui care ar fi putut starni invidia multor barbati.

…Copilul nu avea mai mult de cinci ani. Plangea, tipa si se tanguia, incercand sa scape din stransoarea de menghina a mainii. Era aproape disperat atunci cand, nemaisuportand, m-am apropiat si, aplecandu-ma, i-am spus asa: “Tine minte de la mine: cand o sa cresti tu mare, niciodata sa nu le faci asa ceva copiilor tai!”.

…Furia mea evidenta si tonul apasat cu care ma exprimam l-a speriat in prima secunda. Se temea probabil ca si eu am de gand sa il cert, manifestand acea oribila solidaritate “de breasla” a adultilor. Atitudinea mea, cand, la cei doar cinci ani ai sai, a inteles-o, l-a socat si l-a facut sa se opreasca din plans. M-a privit cu ochii inlacrimati si a tacut!

…Poate ca cinci ani sunt prea putin. Prea putin pentru a-ti aminti, mai tarziu, la maturitate, niste cuvinte rostite de cineva pe strada. Cinci ani sunt suficienti insa pentru a te adresa unui om. Pentru a-l prefera unei creaturi dezgustatoare si subumane.

…Am ales sa ma adresez omului, iar nu creaturii. Omul poate va fi retinut ce i-am spus. Poate ca, atunci cand chiar va fi tata, intr-o clipa de furie, isi va aminti dintr-o data, ca un flash, cuvintele mele si isi va paraliza miscarea descendenta a mainii, transformand-o ad-hoc intr-o mangaiere.

…Creaturii nu i-am adresat nimic. Decat o privire… Dintr-o gheata a unei alte lumi…

…Creatura, in schimb, speriata vizibil de “iesirea” mea, a baiguit pe un ton foarte jos, niste cuvinte pe care nu le voi uita niciodata: “Da’… DE CE?”! Evident, atitudinea mea i se parea nefireasca. De ce sa nu lovesti cat poti de tare intr-un copil care plange si se zbate tocmai pentru ca il bati intr-un asemenea hal!?

…Nu i-am raspuns creaturii. M-am temut ca se va razbuna tot pe bietul copil. Oricum, nici nu vreau sa ma gandesc ce pateste omuletul acela acasa, daca pe strada, in public, i se administreaza cu atata nonsalanta corectii de acest gen!

…Si totusi, ajuns acasa, mi-a parut rau ca nu i-am spus ceva. Ca nu i-am spus ca, in acle momente, tocmai ii faceam cu mana bunicii mele, de la care plecam. Care nu mi-a facut niciodata asa ceva. Si pe care o vizitez in fiecare zi.

…In urma mea, aud o alta femeie, intre doua varste, care se adreseaza creaturii, spunandu-i: “Lasati-l ca il potolesc eu. Pai ce, unde se crede?”.

…Se referea la copil. Desi, tare as fi vrut sa se refere la mine!

Nu gasesc alt mod mai bun de a incheia decat prin repetarea unor lucruri pe care le spuneam intr-un editorial anterior. Ceea ce afirmam atunci cred si acum si este ceva ce n-ar trebui sa uite nimeni. Nici macar pentru o clipa!

“Poate ca lumea aceea de unde vin copiii este chiar o lume de basm, de poveste. Poate ca entuziasmul copiilor, dorinta lor continua de a se juca, rasetul lor sanatos sunt semne ale acelei lumi, semne pe care adultii nu ar trebui sa le ignore.

Copiii nu se nasc numai pentru a prelua si a duce mai departe mostenirea trecutului, ceea ce le lasa generatiile anterioare. Copiii se nasc in primul rand pentru a inviora lumea, pentru a-i oferi acesteia o adiere proaspata, primavaratica. Jocul lor nu este o experienta de viata, ci una de dinainte de viata, de dinainte de viata asta.

Copiii se desprind din rai pentru a se ninge peste pamant, pentru a obloji ranile pamantului. Prin tot ceea ce sunt ei, copiii reprezinta o chemare a vietii, o chemare a fericirii si a bucuriei.”